In sfarsit, lumea a gasit "alibiul" perfect pentru a scapa de vina pe care o avem toti in momentul in care, se pare, refuzam cu desavarsire sa mai facem ceva pentru noi. Intram toti in "depresie", ne declaram invinsi, neputinciosi, inlocuim cu desavarsire " nu vreau" cu " nu pot" si asteptam. Asteptam o intamplare, o persoana, o MINUNE, care sa ne scoata din aceasta stare.
Din pacate ne folosim de aceasta denumire, de o boala serioasa, ne jucam cu simptomele acesteia si nu realizam ca intr-un final nu vom mai face diferenta intre depresia ca afectiune reala a psihicului si " depresia" ca rasfat si capriciu de gagica...
Gabriel Liiceanu, defineste, in "Usa interzisa", aceasta stare ca fiind "dezagregarea sistemului de iluzii" si trebuie sa recunosc, in ceea ce ma priveste, sunt de acord cu dansul.
Cu iluzii ( dorinte) ne hranim, ele ne fac sa speram, sa credem, sa mergem mai departe, pentru a le face sa devina realitate. Doar ca atunci cand acestea intarzie sa devina realitate, incepe procesul de dezagregare. So what? nu s-a intamplat astazi? ok nu e cazul sa te lamentezi, trezeste-te, iar maine lupta de 2 ori mai mult pentru " iluzia" ta, vei avea de 2 ori mai multe sanse ca acesta sa se intample, decat daca iti suni cel mai bun prieten si incepi sa te plangi ca ai obosit.
Se intampla ca uneori sa simtim ca oamenii pe care ii iubim nu mai sunt dispusi la toleranta, avem nevoie ca atunci cand noi suntem ocupati cu iluziile noastre, absenta din lumea lor sa ne fie tolerata, nu reprosata. Ei bine, dar noi..... nu cumva si noi facem acelasi lucru?! Nu cumva cand este pentru noi important sa ne distantam, sa fim absenti din lumea lor, trebuie sa fim tolerati, iar cand ei au nevoie sa-si intretina propriul " sistem de iluzii" ne simtim ignorati?!
Decat sa aruncam cu rautati, minciuni, frunti incruntate si lamentari..... de maine poate aruncam cu zambete :) avem resurse nelimitate!
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
0 comentarii:
Post a Comment