Si oamenii inteligenti pot fi penibili!

Crezi ca te situezi la un anumit nivel, ca poti judeca obiectiv si detasat, ca ratiunea nu te va dezamagi ?! HeHe!!! stai linistit, oricat esti de inteligent, oricata educatie si cultura ai, oricarui tip de "societate" te asociezi, cand va fi vorba de vulnerabilitate emotional-afectiva, nu vei face altceva decat te transformi intr-un Xerox Document Center al celor mai de succes telenovele argentiniene.

E frustrant sa vezi cum deodata te imparti in doua planuri, foarte bine definite unul rational si unul afectiv. Cu toate ca esti constient ca cel mai sanatos pentru tine este sa procedezi asa cum iti dicteaza ratiunea, nu vei face decat sa gandesti ca asa vei face, in realitate vei actiona asa cum planul afectiv iti va spune sa faci.

Te vei transforma in fiintele acelea de care obisnuiesti sa faci haz, "slabe", de prost gust, situate inca intr-o societate matriarhala.

Cum o fi in lumea celor care "nu stiu"?

Raspuns: Confortabil! Nici o responsabilitate.

Nu ii poti trage la raspundere, ei ti-au spus ca nu stiu, tu ai fost cel care a fortat nota, tu ai fost cel care nu si-a dat seama... ei nu au nici o vina. Oare nu realizeaza ca defapt tu ai fost cel care a avut incredere in ei si ca asta ar fi trebuit sa insemne infinit ceva, intr-o lume in care, increderea a devenit un lux? Atat primita, cat si daruita, increderea, este Mercedes-ul SLR McLaren, al cadourilor afective ce si le pot face oamenii!

" Nu stiu!", ce simpla ar fi viata da am putea spune toti " Nu stiu, deci nu fac...", nimeni nu ar mai trebui sa faca nimic.... esti sigur ca omul ar mai exista?

Ia-ti o pauza doua minute si gandeste-te daca persoana care te-a hranit prima data ar fi spus " Nu stiu sa fac asta, deci nu o fac!", unde ai fi acum? Da, da acela este raspunsul, NU ai mai fi!

Ne ascundem in spatele " depresiei"

 In sfarsit, lumea a gasit "alibiul" perfect pentru a scapa de vina pe care o avem toti in momentul in care, se pare, refuzam cu desavarsire sa mai facem ceva pentru noi. Intram toti in "depresie", ne declaram invinsi, neputinciosi, inlocuim cu desavarsire " nu vreau" cu " nu pot" si asteptam. Asteptam o intamplare, o persoana, o MINUNE, care sa ne scoata din aceasta stare.
 Din pacate ne folosim de aceasta denumire, de o boala serioasa, ne jucam cu simptomele acesteia si nu realizam ca intr-un final nu vom mai face diferenta intre depresia ca afectiune reala a psihicului si " depresia" ca rasfat si capriciu de gagica...

Gabriel Liiceanu, defineste, in "Usa interzisa", aceasta stare ca fiind "dezagregarea sistemului de iluzii" si trebuie sa recunosc, in ceea ce ma priveste, sunt de acord cu dansul.